Ce cauți: mai multă fericire sau mai puțină suferință?

 

Introducere

 

Trăim într-un vârtej continuu de căutări. Zi după zi, oamenii își propun să obțină „mai mult” — mai multă fericire, mai mult confort, mai multă satisfacție. Este un joc obositor, o alergare nesfârșită către un ideal care tot timpul pare să se mute puțin mai departe, exact când credeai că l-ai prins.

Dar puțini se opresc cu adevărat să întrebe, în adâncul ființei lor:
Ce caut, de fapt?

Nu ceea ce mi s-a spus să caut. Nu ceea ce văd pe afișe, reclame sau rețele sociale. Ci ceea ce, dincolo de toate impulsurile, inima mea vrea cu adevărat.

Cauți mai multă fericire? Sau cauți mai puțină suferință?

Aceasta nu este o întrebare superficială. Ea taie direct și adânc în straturile false ale dorințelor convenționale. Pentru că, odată pusă sincer, întreaga ta viață începe să capete altă dimensiune.

Nu îți cer să răspunzi repede. Nici să te gândești în termeni frumoși sau spirituali.
Îți cer să fii brutal de sincer cu tine însuți.
Și, în același timp, să fii blând: să nu te judeci pentru răspunsul care va apărea.

Ceea ce descoperi aici, în această întrebare simplă și directă, este poate cel mai important punct de cotitură al existenței tale.
De aici pornește totul: fie un nou cerc de iluzii, fie începutul eliberării.

Analiza diferenței

 

Ce înseamnă să cauți fericirea?

A căuta fericirea înseamnă, în majoritatea cazurilor, să cauți o schimbare de stare.
Îți dorești ca mediul tău, corpul tău, oamenii din jur, evenimentele vieții să îți ofere senzații plăcute. Cauți condiții favorabile care să-ți dea o stare interioară de bine temporar: iubire, succes, sănătate, confort, siguranță.

Fericirea, așa cum o gândește mintea comună, este o reacție condiționată.
Îți este bine atunci când „lucrurile merg bine”.
Îți este rău când „lucrurile merg prost”.
Totul depinde de exterior. Totul depinde de interpretare.

În esență, căutarea fericirii nu este decât o formă sofisticată a instinctului de supraviețuire: să obții ceea ce îți place și să eviți ceea ce îți displace.
Este o extindere a reflexului plăcere-durere care guvernează toate formele de viață.
Numai că la oameni, jocul acesta este îmbrăcat în concepte, idealuri, filosofii, planuri de viață.

Dar rămâne același joc.
Și, oricât ai alerga, fericirea construită pe condiții rămâne la fel de fragilă ca roua dimineații.

 

Ce înseamnă să cauți sfârșitul suferinței?

A căuta sfârșitul suferinței este altceva.
Este o inversare radicală a impulsului de a obține.

Nu mai alergi după ceva ce să adaugi în viața ta.
În schimb, începi să privești, fără iluzie, ceea ce este asa cum este.

Nu te mai întrebi „Ce îmi lipsește ca să fiu fericit?”, ci „Ce mă leagă de suferință?”
Nu mai încerci să umpli goluri, ci să vezi clar lanțurile care te țin legat: dorința, frica, comparația, atașamentul de forme trecătoare.

A căuta sfârșitul suferinței presupune curajul să privești suferința nu ca pe o anomalie nedreaptă, ci ca pe o consecință naturală a modului în care percepi lumea și te percepi pe tine însuți.

Este un drum al lucidității, nu al acumulării.
Este calea renunțării prin detașare, nu a consumului frenetic.
Nu a renunțării forțate sau masochiste, ci a renunțării care vine firesc din claritate: atunci când vezi că o iluzie doare, nu mai e nevoie să lupți ca să o abandonezi. O lași să cadă singură.

Căutând sfârșitul suferinței, descoperi că adevărata libertate nu vine din a avea „mai mult bine”, ci din a nu mai fi sclavul mișcărilor compulsive ale dorinței și fricii.

 

Capcana fericirii

 

Fericirea, așa cum o înțelege majoritatea oamenilor, este o stare dependentă.
Este dependentă de ceva: o persoană, un succes, un eveniment, o stare a corpului, o opinie din afară.
Este o reacție, nu o ființare liberă.

Simți o scurtă explozie de plăcere când câștigi ceva.
Simți o ușurare când scapi de o amenințare.
Simți o bucurie când te simți acceptat sau validat.
Dar toate acestea sunt condiționate: apar și dispar odată cu cauzele lor exterioare.

Fericirea convențională este, în realitate, o fluctuație.
Astăzi te simți în vârf, mâine te prăbușești.
Un mesaj, o veste, o întâmplare banală pot să-ți schimbe într-o clipă starea.
Tot ce depinde de exterior este instabil. Este supus schimbării și, deci, suferinței inevitabile.

Aceasta este capcana fericirii:
Cauți să  fixezi un sentiment volatil, să stabilizezi ceva ce prin natura sa este impermanent.
Încerci să îți construiești o casă din abur și umbră.

Cu cât prinzi mai mult o stare plăcută, cu atât crește frica să nu o pierzi.
Cu cât vrei mai mult să rămână, cu atât suferința despărțirii devine mai sigură și mai amară.

Fericirea bazată pe condiții exterioare te ține captiv într-un ciclu fără sfârșit de speranță și dezamăgire.
Și pentru că nu vezi mecanismul în sine, îl repeți compulsiv, crezând că data viitoare „va fi altfel, va fi mai bine”.

Dar nu este altfel.
Acestă fluctuației nu se schimbă prin speranță.

Întrebarea este:
Vrei să mai joci acest joc?

Adevărata cale

 

Într-un anumit punct al maturizării interioare, ceva se rupe.
Nu mai vrei extaz. Nu mai vrei euforie. Nu mai vrei stări de vârf care vin și pleacă precum furtunile.

Înțelegi că orice extaz este doar o parte a fluctuației, o promisiune amăgitoare a minții că de data asta va fi „permanent”.
Și atunci, în loc să mai cauți noi și noi vârfuri, începi să cauți pacea.

O pace care nu depinde de ce se întâmplă.
O liniște care nu se sfărâmă la primul țipăt.
Un spațiu în tine care nu reacționează, ci există, viu și stabil.

Aceasta este adevărata cale:
Încetezi să vrei „mai bine” — pentru că realizezi că „mai bine” e doar o altă față a „mai rău”.
Orice „mai bine” construit de dorință va fi, inevitabil, urmat de o pierdere sau de o cădere.

„Tot ceea ce prețuiești aici este menit să dispară. Și pentru că se va sfârși, îl vezi ca pe o pierdere, chiar și atunci când îl ai.”

În loc să vrei „mai bine”, vrei adevărul.

Și adevărul, când începi să-l cauți sincer, nu este o promisiune dulce sau un vis idealist.
Este simplu. Este nemișcat. Este deja aici, înainte de orice poveste, înainte de orice dorință, înainte de orice frică. El este.

Adevărul nu are nevoie să fie obținut.
El poate fi recunoscut.

În momentul în care abandonezi fuga după experiențe, după acumulare, după reparații cosmetice ale vieții, adevărul apare singur.
Nu pentru că îl creezi, ci pentru că ai încetat să-l mai acoperi cu așteptări.

Adevărata cale nu îți promite nimic.
Și tocmai pentru că nu promite nimic, îți dă totul:

• Pace fără cauză.

   

• Claritate fără obiectiv.

   

• Libertate fără preț.

   

Dar trebuie să fii dispus să renunți la lumea viselor compensatorii.
Trebuie să fii dispus să alegi adevărul, chiar dacă la început nu îți dă nimic „spectaculos”.
Trebuie să vrei adevărul mai mult decât confortul.

Atunci, și numai atunci, ușa se deschide.

Chemare

 

Nu toată lumea este pregătită să audă chemarea.
Și nu e nimic greșit în asta.

Fiecare om merge în ritmul său prin labirintul vieții.
Unii au încă nevoie să viseze la mai multă fericire, să guste încă din plăcerile fragile ale lumii, să experimenteze încă și încă suferința speranțelor înșelate.
Este firesc. Este parte din drumul lor.

Dar pentru unii, ceva s-a copt în tăcere.
Unii au început să simtă că nu mai pot fi păcăliți de promisiuni.
Că nicio realizare, nicio relație, nicio victorie lumească nu va aduce ceea ce inima lor cere în taină: sfârșitul suferinței.

Cine simte asta, înțelege.
Nu prin gândire, nu prin teorii, ci printr-un foc interior care arde tot ce este fals.
Un foc care nu distruge ființa, ci o purifică.

Dacă ești gata să lași armurile jos, să încetezi să mai fugi, să încetezi să mai cauți ceea ce vine și pleacă, dacă ești gata să arzi în focul viu al Trezirii, atunci ești binevenit.

Aici nu-ți promit rețete de fericire.
Nu-ți promit nici scurtături, nici formule magice.

Îți propun ceva mult mai direct:
Să te întâlnești cu tine însuți, gol de povești, gol de dorințe, gol de frică.
Să rămâi acolo, în fața a ceea ce ești dincolo de orice nume și formă.

Este simplu.
Este greu.
Este inevitabil.

Pentru cine simte, cuvintele acestea nu sunt doar idei.
Sunt o bătaie a unei chemări care vine din interior, din adâncimea a ceea ce ai fost mereu.

 

Final

 

Trezirea nu este un drum comod.
Nu este o colecție de tehnici, nu este o evadare în stări de bine temporare.
Trezirea este ardere. Este foc.

Și, deși focul începe întotdeauna în singurătate,  adevărul este că butucii ard mai bine împreună.

În prezența altora care ard sincer, flacăra crește.
Frica se topește mai ușor.
Îndoiala se dizolvă mai repede.
Mintea rămâne fără combustibil și cedează în fața a ceea ce este real, viu, liber.

De aceea există retreat-urile:
Nu ca să îți dau ceva.
Nu ca să adaugi încă o experiență la colecție.
Ci ca să ne așezăm împreună în focul viu a ceea ce suntem cu adevărat.

Fără măști.
Fără explicații inutile.
Fără dorința de a „repara” ceva.

Doar prezență. Doar liniște. Doar adevăr.

Dacă simți că focul tău vrea să ardă mai tare, dacă știi că timpul iluziilor a trecut pentru tine, te invit să vii.

Nu pentru a deveni cineva.
Ci pentru a înceta să mai fii altceva decât ceea ce ești deja.

 

„Adevărul este veșnic prezent.

Nu trebuie să îl creezi sau să îl găsești.

Tot ce trebuie să faci este să încetezi să îl negi.”

– Nisargadatta Maharaj

 

Nicolae Danea